Din nou in afurisita de tabara de baza. Afurisita nu pentru ca nu ar fi placut sa stai aici, nu pentru ca Migma si Bahadur nu ar face o mancare excelenta si nu pentru ca as vrea neaparat"acasa", ca si copiii la prima tabara. Afurisita pentru ca acum ar fi trebuit sa fim in drumul spre varf, si nu vremea a fost cea care ne-a intors din drum... dar sa o iau de la capat cu povestirea...
Desi pe 2 mai a nins destul de mult, pe 3 nu a nins deloc, asa ca seara, impreuna cu Inaki hotaram sa plecam spre varf, echipa rusilor fiind deja in tabara 3 la 6800m. Totusi Don nu vrea nicicum sa vina, argumentand despre prognoze, vremea care va fi mai buna si tot felul... dupa o ora de discutii in contradictoriu, punem problema simplu: vii sau nu, noi plecam, e dreptul tau sa ramai in base camp cand toata lumea e pe munte. Simplu ca buna ziua. Spre surpriza noastra, dimineata la 4 Don apare la micul dejun, parand ca vrea sa vina cu noi. Si vine, nu fara a ne face sa il asteptam o jumatate de ora sa isi adune catrafusele. Plecam cu o senzatie destul de ciudata, fara a vorbi prea mult intre noi. Doar cu Inaki mai schimbam cateva cuvinte. E optimist. Imi spune: "Horia, this time we'll summit" incerc sa sper si eu, sa ii impartasesc optimismul, desi ceva lipseste... nu am deloc acea senzatie ca vom merge pe varf, emotie pe care o simt atat de intens atunci cand totul e ok si lucrurile merg bine. Acea senzatie care pe K2 m-a facut sa imi dea lacrimile, si care te face nu sa speri ca vei ajunge pe varf, ci sa simti ca poti merge pana dincolo de varf... si inapoi.
Date fiind lucrurile, ne miscam rapid si doar in 6.30h ajungem in t2. Abia ajunsi sus, Don vine sa ne intinda mana si sa isi ceara scuze pentru comportamentul de cu o seara inainte... incepe sa ninga usor, ne bagam in cort si asteptam sa treaca dupamiaza topind zapada, facand mancare sau tinand legatura prin radio cu rusii. Echipa lor a fixat 400m de coarda fixa!! si acum sunt din nou in cort in t3, la 6800m. Par obositi si noaptea nu le va fi usoara datorita zapezii proaspete ce se va acumula continuu pe cortul aflat in mijlocul peretelui. Dar totusi sunt hotarati sa continue a doua zi spre varf!!
Dimineata ne trezim si dupa ce Don reuseste sa prepare cel mai lent mic dejun din istoria expeditiilor himalayene, ne explica relaxat ca nu are de gand sa urce, ci vrea sa coboare in bc. Motivul - crede ca peste doua saptamani, vremea va fi si mai buna!! Dupa o ora de parlamentari inutile, ne dam seama ca nu putem sa plecam in sus doar eu si Inaki, pt ca din t2 spre tabara de baza ruta e presarata de crevase si orice i s-ar intampla lui Don, ar fi responsabilitatea noastra. Asa ca, pe vreme buna, uitandu-ne peste umar la echipa lui Alexei ce avanseaza incet dar sigur spre roc noir, punctul cheie al rutei, coboram inghitindu-ne vorbele de duh. Doar Don se enerveaza cand mie, in criza de idei si cautand disperat o cale de a nu renuta, ii propun lui Inaki sa il ducem pe Don 1000m mai jos, pana unde se termina crevasele si sa ne intoarcem. Desi ideea nu e geniala si oboseala acumulata face sa merite sa mergem pana in bc sa ne odihnim 2 zile, totusi, nu Inaki apuca sa o conteste!! Don face scandal, tipand la mine si spunandu-mi ca sa nici nu ne gindim sa il lasam acolo, si ca daca vrem el acum merge in sus. Un schimb de priviri cu Inaki e suficient, nu avem de gand sa caram dpa noi spre varf un copil rasfatat. Si cu atat mai putin sa devenim responsabili pentru prostiile pe care le poate face... asa ca ne indreptam spre tabara de baza.
Ajunsi aici, dupa o sedinta scurta hotaram ca nu vrem sa plecam acasa, varianta1, si nici sa mai riscam sa mergem taras cu un copil rasfatat si obisnuit sa faca numai ce vrea el dupa noi, varianta 2. asa ca in unanimitate de doi hotaram excluderea lui Don din echipa.

Horia Colibasanu