Plecand pentru ultima oara(speram noi)spre taberele superioare inainte de incercarea finala de a atinge varful, am avut surpriza de a vedea ca aici nu intodeauna esti ceea ce vrei sa fi, oricat de mult ti-ai dori... si desi eu inca aveam impresia ca sunt alpinist, zilele ce au urmat aveau sa imi dea clar de inteles ca aici esti de fiecare data nu ceea ce vrei ci ceea ce trebuie, sau pe scurt ceea ce este nevoie, dupa caz: bucatar, curier, secretara, lucrator la drumuri cu lopata de zapada, interpret, radiotelefonist, doctor, vedeta radio sau "psihologul va raspunde". Trecand la meserii calificate spre specificul himalayan, am experimentat, unele din cele mai interesante meserii de aici: porter, sherpa si alpinist.
Acum cateva zile, plecand din tabara de baza, cu rucsaci de 20Kg, observam ca prietenul nostru Don arata ca si fiert, cu o figura ca scoasa din oala de presiune. Avand febra, il presam sa se intoarca in base camp, la altitudine sansele de vindecare fiind 0. Asa ca luam in carca tot ce putem si dupa o zi istovitoare de 9 ore de urcat cu bolovanii de rucsaci in spate, ajungem franti in tabara 2, cu 2000m altitudine urcata si peste 10 km pe ghetar. Din fericire, ziua de porteri luase sfarsit. Cineva trebuia sa faca si asta, asa e cand nu iti place scoala:)
A doua zi dimineata, dupa o noapte friguroasa si dormita pe bucati, scoatem din rucsaci corzile fixe aduse cu greu si pornim, la 6.00 spre perete. Soarele inca nu lumineaza ghetarul, si desi mergem legati in coarda, crevasele nu ne prea intereseaza, atat timp cat mainile si mai ales picioarele ne sunt bocna. Asteptam cu nerabdare primele raze de soare si incepem munca de sherpa: fixatul corzilor. Reusim fara prea mult efort sa itindem si ancoram in suruburi de gheata si ancore de zapada cei 400m de coarda fixa, la final se innoreaza si un vant rece incepe sa bata. Asigurandu-l pe Inaki pe ultima lungime, nu am cum sa ma imbrac fara a-i pune viata in pericol, decat peste 10 minute cand regrupeaza, fixand ultima ancora de zapada. Deja tremur din tot corpul si desi imbracat, pe coborare nu reusesc sa ma incalzesc prea mult. Asa ca ma voi intoarce in cortul din tabara 2 cu febra, nu inainte de a cadea pe jumatate intr-o crevasa, din care reusesc sa ies cu ajutorul corzii legate de Inaki, dar si a tehnicii 4x4. Inaki, destul de obosit, pare sa nu se sinchiseasca, nici nu se opreste, iar in cort la intrebarea - ai vazut ca am cazut in crevasa? imi raspunde amuzat - no, but i saw you getting out....like a dog:)
Dupa cateva ore de ceaiuri fierbinti si tremurat in sacul de dormit, febra imi trece. Nu mai avem ancore de zapada si Inaki ma intreaba daca vreau sa coboram a doua zi in b.c. Nu prea vreau pt ca fiecare zi in plus inseamna aclimatizare, si fiecare efort acum va scadea din efortul de a ajunge pe vf. Asa ca dimineata ne gaseste un pic mai lenesi decat ziua precedenta, asteptand ora 8 ca soarele sa lumineze cortul. Diferenta de confort e evidenta si, plini de energie solara si avant, pornim sa incercam o noua varianta de ruta, paralela cu creasta. Este o vreme excelenta fara nici pic de nori, iar placerea de a urca ne face sa ne dam seama de ce ne dorim sa fim alpinisti. Ruta aleasa este excelenta, ne miscam rapid, fara corzi, cu coltari si 2 pioleti, in stil alpin. Avansam rapid pe suprafete scurte de stanca, gheata, dar mai ales zapada, schimband frecvent priza pe piolet in functie de suprafata parcursa. Depasim in 2 ore cota atinsa cu o zi in urma, primul serac si in inca 2 ore atingem cel mai inalt punct al ascensiunii, al 2-lea serac. Deja este ora 14.00 si hotaram ca in aceeasi zi vom cobora in BC, pt a ne odihni in asteptarea ascensiunii finale. Descataram destul de rapid, Inaki mult mai repede decat mine, experienta si exercitiul se vede usor(o iarna petrecuta 8 ore pe zi in coltari) si dupa o ora suntem jos, eu complet epuizat si abia mergand in urma efortului si concentrari de a nu face nici o greseala si a nu creste viteza de coborare spre limita acceleratiei gravitationale:)
Bineinteles ca pe drumul inapoi spre camp 2, la ultima crevasa, peretele de pe care sar se prabuseste si aterizez in partea opusa cu nasul in zapada. Inaki relaxat, intinde coarda in momentul in care ma ridic, si ma mai imprastie o data in zapada. Impiedicandu-ma in coltari cu picioarele ca macaroanele si sufocandu-ma datorita adrenalinei si efortului, ma ridic, nu fara regretul de a nu ma lasa tras cu coarda pana in tabara.
In tabara 2, 10 minute de odihna si o cana de ceai au un efect miraculos, sunt iarasi in forma si cele 6 ore de mers pana in tabara de baza nici nu le simt. Doar orientarea pe ghetar, in plin intuneric ne mai creeaza probleme, Inaki zicand ca daca reusim sa traversam ghetarul spre b.c pe intuneric "we are really good".
In b.c asteptam 3-4 zile sa ne odihnim, sa vina Don din taberele superioare (pt ca si el trebuie sa se aclimatizeze) si sa primim o prognoza de vreme buna pe minim 5 zile pentru a porni spre varf.
Ultimele noutati de acum cateva ore sun ca Alexei Bolotov a cazut 6m intr-o crevasa, fiind tinut in coarda de Dimitri Sinev. Partea buna e ca nu a patit nimic, partea neplacuta e ca e aceeasi crevasa in care am cazut si eu, iar datorita mie si lui Alexei s-au prabusit ultimele 2 poduri de gheata ce o traversau, ocolirea ei durand destul de mult. Iar despre a o traversa, Alexei nu a putut spune decat ca nu a putut sa vada nimic mai jos, decat un abis intunecat...
Deja 4 din echipa rusa au renuntat la expeditie. Avem tot respectul pt cineva care renunta barbateste, spunand ca mutele este prea dificil si periculos, lucruri deloc exagerate. Se pare ca nu trebuie sa fi profesionist pt a incerca un asemenea munte, dar trebuie sa fi dintr-o bucata pt a stii cand sa renunti, si mai ales sa o faci fatis, si nu tusind sau schiopatand, invocand pretexte si minciuni.
In final, se pare ca Alexei, probabil cel mai bun catarator himalayan la ora aceasta, vrea sa faca echipa cu noi trei, dat fiind ca suntem mai rapizi decat echipa rusa Dima-Alexander-Serguey. Duminica, ei impreuna cu Don, vor cobora si vom hotara cum ne vom organiza... probabil vom fi doua echipe de doi, eu facand din nou echipa cu my favourite babe, Inaki. Chiar daca eu nu mai sunt his favourite babe, locul fiindu-mi luat(IN BASE CAMP DOAR) de o canadianca blonduta si draguta, pe nume Nancy:))
Asteptand vremea buna, din base camp, la o maslina si un vin australian oferit de simpaticii Ilia, Dima si Arcadi, si dorind tuturor un Paste fericit,

Horia Colibasanu