Dupa 3 zile de trekking, poteci incredibile, vai imense si rasaritul soarelui pe Dhaulagiri, am ajuns in tabara de baza. Echipa noastra este aici asemenea ursului impaiat din herculane, turistii isi fac poze cu noi, iar Inaki semneaza de zor pe rucsaci. Doi suedezi pe care i-am depasit de cateva ori pe traseu, ne-au spus ca s-au bucurat afland ca suntem alpinisti, pt ca ei deja ne poreclisera 'the supertrekkers'. E drept ca traseele de o ora si jumatate, le-am parcurs intre 30 si 45 minute. E super sa fi bine antrenat, si sa parcurgi o ruta de 4 ore si 700m diferenta de nivel fara sa suferi. Chiar nu regret nici unul din antrenamentele de acasa, facute uneori la limita epuizarii.

Deocamdacta, pana in 10 aprilie, cand vor veni rusii, vom fi doar 4. Inaki, eu si cei doi americani: Don(37 ) si Dan(36). Amandoi locuiesc in California. Don este alpinist si are la activ o ascensiune plina de peripetii, despre care voi povesti mai tarziu, si actiuni de salvare pe Broad Peak(polonezul Arthur Hajzer) si Annapurna(tibetanul Lotse). Este un tip deschis si simpatic, si spre usurarea mea si a lui Inaki, e compatibil cu simtul nostru latin al umorului.
Dan este cameraman, el nu va incerca sa ajunga pe varf, ci doar sa filmeze portiunea initiala a ascensiunii. Impreuna cu Don, au adus echipament de filmat, computere pt editare, baterii si celule solare mai multe decat tot ce avem noi la un loc, echipament mancare si haine. Aceasta si datorita unui contract cu NBC, care pe mine si Inaki ne face sa speram la 2 bilete spre California, pt a ne ridica oscarurile:). Desi glumim, documentarul lui Don despre ascensiunea pe K2, numit 'Shared Summits' este nominalizat la premiile Emmy, si peste o luna vom afla si daca a castigat la sectiunea film documentar.

Ieri am reusit sa ducem prima tura de echipament in tabara 1, la 5000m. 3 corturi, 600m de corzi fixe, butelii de gaz si binoclul necesar studierii rutei. Ruta aflata in ceata la momentul sosirii noastre la 5000m. Asa ca dupa aproape 5 ore de tras din greu, 10 km si 1000m diferenta de nivel, a trbuit sa ne intoarcem fara a vedea mai nimic. O ruta nu tocmai usoara, cu o panta de 500 m expusa caderilor de pietre si deja faimoasa 'grass travers', un traverseu expus, de 150 m pe panta de 45 grade, acoperita cu iarba inghetata. Desi poate parea amuzant, singurul loc absolut inabordabil fara coltari, unde o cadere este in mod sigur fatala. Asa ca maine suntem hotarati sa sacrificam 4 ore de munca, 200m de coarda fixa si 3 ancore de zapada pt a face aceasta portiune sigura.

Sperand ca vremea se va mentine buna si zilele ce urmeaza vom reusi sa incepem ascensiunea peretelui, din Annaputna BC,
toate cele bune,

Horia Colibasanu.