Pe 24 mai, baietii, Andrew Lock, Ivan Vallejo si Fernando Gonzales au ajuns pe varf, undeva in jurul orei 2-3. Noi, eu si Inaki, am hotarat sa incercam o ascensiune continua, de 24 ore, in cazul in care conditiile meteo si ale zapezii sunt suficient de bune pt a le permite celor trei sa atinga varful. Prin urmare la ora 16.00 am plecat spre varf. Prognoza meteo prevedea pt 24 si 25, ziua in care noi urma sa fim in zona cotei 8000, vant de 45 km/h, destul de puternic, dar cum prognozele fusesera de atatea ori eronate, iar pe 24 vantul a permis ascensiunea, a trebuit sa facem abstractie de ele. Astfel, la ora 18.00 ne gaseam in tabara 1. Acolo a inceput sa ninga destul de serios, reusind totusi sa continuam drumul prin ceata cu ajutorul gps-ului, pana in tabara 2, unde am ajuns la ora 20.30. Acolo am stat 1/2 h, am mancat putin, am baut apa si ne-am luat costumele de puf. Ceata disparuse si aparuse luna. Lungul drum pana in tabara 3 a fost probabil una dintre cele mai frumoase ascensiuni nocturne. Circul glaciar noaptea, fetele de gheata stralucind intr-o lumina incredibila si linistea intrerupta de sunetul coltarilor infipti in gheata au facut ca cele 4 ore pana in tabara 3 sa treaca neasteptat de usor. Exceptand ultima ora cand vantul puternic, sub forma de turbioane, a inceput sa bata din toate directiile, uneori fiind fortati sa ne oprim pt a putea respira... Un vant incredibil, care batea 20 sec din stanga, 30 din dreapta si apoi 5 minute din fata. In final, la ora 1 am ajuns in tabara 3, un timp f.bun pt o ascensiune de 2600m diferenta de nivel, si ne-am adapostit in cortul baietilor, aflati in acel moment in tabara 4.
In cort, mult mai placut decat afara,dar departe de senzatia de comfort si siguranta. La unele rafale mai puternice, vantul impingea peretele cortului atat de puternic, incat cu greu reuseam cu Inaki sa il sustinem cu spatele fara sa ne miste din loc... iar una din cele 3-4 caderi de serac din jumatatea de ora cat am stat acolo a fost atat de apropiata, incat rafala de vant ce a urmat aproape imediat, ne-a facut simultan(dupa cum imi marturisea Inaki mai tarziu)sa ne gandim ca suntem in calea ei, si acela era suflul avalansei... Cele cateva secunde de asteptare ne-au facut sa inghetam, desi costumele de puf erau garantate la -30... In cele din urma Inaki a zis ca nu avem sanse sa urcam in conditiile acelea si chiar daca reusim, vom avea degeraturi in mod sigur... iar mie de un singur lucru mi-e chiar teama... Prin urmare am hotarat sa cobaram, nu inainte de a-i cere lui Inaki a astepta 10-15 min pt a vedea daca nu cumva se opreste vantul... eu voiam sa ma mai odihnesc, vantul se putea opri, nu aveam ce pierde... ba chiar, mai tarziu vom afla ce mult aveam de castigat...
Am inceput coborarea prin furtuna, rapeland pe corzile fixe. Inaki isi pierduse 8-ul de rapel si carabiniera, i-am dat ultima carabiniera care o aveam si am purces la vale.
Dupa 40 de minute, am coborat 500m si vantul s-a linistit. Inaki era in fata cu o lungime sau 2 de coarda fixa, nu mai mult de 100m. Nu am apucat sa ma bucur prea mult de lipsa vantului, pt ca ne apropiam de locul cel mai periculos de pe intreaga ruta, acolo unde ruta cobora de pe creasta si ajungea intr-un con de avalansa a carui traversare dura minim o jumatate de ora... Era totusi 3 dimineata si totul era inghetat... destul de brutal, gandurile la faptul ca acum ar trebui sa fie mai safe, mi-au fost intrerupte de zgomotul clar de cadere de serac... urmat de avalansa ce parea sa nu se mai termine... Am apucat doar sa fug cu coarda in lateralul vaii, spre creasta, si sa ma gandesc la Inaki care era mai jos si deci mai expus. Am inceput sa tip, zapada care inca aluneca imi estompa strigatele, iar efortul de a fugi din calea zapezii ma facea sa ma sufoc... Dupa doua minute, la a treia strigare, am auzit un "yes, Horia??", care m-a zapacit de bucurie, in momenul in care deja ma gandeam la momentul cand voi gasi coarda fixa ingropata sub bolovanii de gheata. E inutil sa mai povestesc ca intalnirea cu Inaki a fost asemanatoare cu cea de la surprize surprize, cel putin din punct de vedere emotional, iar traversarea campului unde cazuse avalansa ne-a facut sa ne dam seama ca nu am fi avut nici o sansa... Blocuri de gheata de dimensiunea unui frigider mare, la 500 m de inceputul conului de avalansa.
Am continuat coborarea pana in t2, unde zorii m-au facut sa il conving pe Inaki sa ne continuam drumul, pana in tabara 1. Acolo, avand adidasi de schimb,urma sa trecem in tinuta sport-fitness, dar oboseala, frigul si imaginea superba a soarelui rasarind pe Annapurna ne-au facut sa mai zabovim... 2 ore. De fapt Inaki a realizat ca nu a facut in viata lui un bivuac, iar eu asisderea... asa ca asezati fiecare pe un bolovan, cu capul pe rucsac, am adormit linistiti in costumele de puf. Speram sa ne trezeasca soarele si caldura, dar am nimerit in conul de umbra al unui varf secundar, si la ora 8 ne-am trezit ...de frig.

Drumul spre tabara de baza nu am mai fost intrerupt decat de momentul in care am iesit de pe ghetar si am urcat cu greu cei 100 m pana pe morena cu poteca spre bc. Acolo ne-am oprit sa ne odihnim, sa ne mai uitam o data inapoi, iar Inaki mi-a intins mina, zicandu-mi "buna treaba, nu a iesit chiar cum am fi vrut, de data asta, dar totusi suntem in viata..."
Baietii s-au intors cu bine, i-am primit cu o bucurie sincera, dat fiind ca se pierduse contactul cu ei, din cauza ca au pierdut statia radio... Andrew, un risk management expert(in viata de zi cu zi) n-e linistit, spunandu-ne ca drumul spre varf a fost atat de riscant, incat a transpirat mai mult de frica decat de efort... un mod de a atinge varfuri pt care eu si Inaki in mod clar nu suntem dispusi a risca.

Imi cer scuze celor ce au stat cu sufletul la gura... intentia mea nu a fost catusi de putin de a-i tine in suspans... inca am rucsacul nedesfacut... iar ieri nu am apucat decat sa beau apa, sa mananc putin, sa dau un telefon si sa adorm.
Azi este inca incert modul cum vom pleca de aici, cu elicopterul, care este foarte scump sau pe jos, fara porteri, harta sau mancare, care este o alta aventura in sine...

toate cele bune,din annapurna bc,
nu pt mult timp,
Horia Colibasanu