Desi nu a fost ca si pe k2, as putea spune ca a fost mult mai greu decat manaslu.
Incepand de la modul cum am ajuns in tabara de baza,dupa 7 zile obositoare si presarate cu probleme de-a lungul drumului, si terminind ceu atingerea varfului la 7 seara, mult dupa orice ora normala, sau mai bine zis sigura, as putea zice ca expeditia aceasta a fost una a improvizatiilor si deciziilor de moment. Desi am cugetat 2 ore pt a hotara sa nu merg cu inaki pe vf, 4 zile mai tarziu hotaram acelasi lucru in tabara 3, dupa o noapte de nesomn si deshidratare, si aveam sa imi schimb in 2 minute decizia, pregatindu-ma in 15 minute pt a pleca spre varf,(pregatiri ce dureaza minim o ora).
Nu am de gand sa povestesc cum am echipat pe rand fiecare tabara, cum s-au dus saci de dormit, corturi, corzi, ancore de zapada, si tot felul de minuni(in special o gramada de mancare) care intamplator au ramas pe acolo....as povesti mai repede despre oamenii de acolo si modul cum un munte frumos, chiar suberb, dar totusi rece si neinsufletit capata viata, pasiune, ajunge sa priveasca bucurii si esecuri, drame si succese rasunatoare la diferente de cateva ore...
Ceea ce este acum o realitate, cu ceva timp in urma era incertitudine si cu o zi inapoi era probabil nestiut de nimeni. Realitatea exacta a acestui minut, cand scriu aceasta poveste, este ca Inaki a venit acum un minut langa mine, spunandu-mi "now we are really in trouble"--drumul spre Annapurna este blocat de zapada, celelalte echipe din tabara de baza au ajuns acolo cu elicopterul, iar ofiterul lor de legatutra, care a vrut sa se intoarca pe drum, este de saptamini disparut - mort cu siguranta. Ceilalti parteneri de expeditie spre Annapurna rusii Dima, Sacha si colega noastra din elvetia, Joelle au renuntat la expeditia pt Annapurna iar cei 7000$ pt un elicopter sunt mult prea mult pt noi doi... cum ne vom descurca, realitatea acestui moment nu ne ofera un raspuns...inca.

Realitatea de acum cateva zile era ca Inaki si Jorje au realizat prima ascensiune din istorie pe Dhaulagiri in luna aprilie. Realitatea de azi este ca Jorge este in spital in oviedo, cu 3 coaste rupte si leziuni ale pleurei, plus degeraturi la maini si la picioare, dar totusi in regula(adica nu pierde nici un degetel), poate si datorita faptului ca a fost urcat impotriva vointei lui in elicopter de Inaki, sustinut indeaproape de Gerlinde Kaltenbruner.
Realitatea de astazi este ca Denis Urubko a reusit sa urce, dar nu a reusit sa doboare recordul de viteza al lui Anatoli Bouchreev. Si nu pt ca nu ar fi putut, ci pentru ca pentru el era mai important sa il salveza dintr-un bivuac, de la 7200, pe Boris Korshunov, o legenda vie a alpinismului rusesc. Un alpinist de 70 si ceva de ani, poreclit ironman, cu peste 70 de ascensiuni la 7000m, nereusind sa ajunga in camp3, etapa dealtfel extrem de dificila si pt mine, rezista la un bivuac la peste 7000m, fiind ajutat de Denis sa coboare in mijlocul noptii.
Realitatea de acum o luna era ca unii aveau sanse infime sa atinga varful, dar l-au atins asumandu-si riscuri, precum Joelle care a ajuns a doua zi la 9 dimineata in camp 3,(plecata cu o zi in urma la 6 dimineata) si peste 3 zile in basecamp. Orice schimbare a vremii putea fi fatala. La fel, Joby, cu sanse imense, a trebuit sa plece la "servici".
Oscar, care s-a antrenat cu Inaki, si Ignacio, un tip echilibrat si rational(damage agent la asigurari), renunta dupa accidentul lui Jorge, si nu fara motiv. Si nu li se poate imputa nimic, cat timp ei sunt in viata in drum spre Pamplona, bucurandu-se de trekkingul spre Pokara, sucul de mere si fetele frumoase de pe Annapurna trek, iar Sergio, italianul prabusit cu o zi inainte de ascensiunea mea, la cativa metri sub varf, se afla undeva, acolo, sub zapada. Iar realitatea este ca nici macar nu am reusit sa il mai gasim si sa ii ducem sotiei sale ceasul si camera video, sotie si ea cu degeraturi serioase la maiini si fata. Realitatea pt care Inaki se gandea sa-mi traga vre-o doua este ca am ajuns pe varf la 7 seara. Desi: vremea a fost buna, am riscat destul de putin, am traversat toate zonele periculoase pe lumina si la 10.30 seara eram inapoi in tabara, poate meritam vre-o doua. Faptul ca trebuie sa faci ce zice popa, nu ce face popa, e o chestie de bun simt, ce nu tine de varsta sau experienta. Iar vorbele lui "you really didn,t learn nothing climbing with me", m-au facut sa realizez ca desi am riscat mai putin decat el, e mult mai important ca am riscat mai mult decat ar fi trebuit, intr-o situatie data.
Din pacate, desi doar la a treia expeditie la 8000, nu am vazut inca una fara morti, sau degeraturi. Iar Inaki imi spune ca daca reusim Annapurna, voi fi un soi de ciudatenie, cu primele trei cele mai periculoase varfuri la activ...Annapurna, K2 si Manaslu. Kanchenjunga urmand la anul...aproape ca imi doresc sa ma intorc acasa. Un an e totusi ceva timp...

REALITATEA zilei de ieri, de azi sau de maine este totusi ca oricum ai face si ai fi de precaut, meseria de alpinist himalayan, fie si la fara frecventa, presupune riscuri. Si asa cum Joelle m-a intrebat prin sms acum o ora daca nu ar fi mai bine sa mearga la plaja in loc de Annapurna(sfatuind-o calduros sa nu ezite),iar Inaki e hotarat sa facem tot ce putem pentru a ajunge in pozitia unui 24 hour summitpush pt Annapurna, cred ca fiecare trebuie sa aleaga in viata ceea ce ii place, si ceea ce curajul, hotararea, sperantele sau posibilitatile momentului ii permit. Nimic din ceea ce este fortat nu este bun, chiar daca uneori trebuie sa treci peste limitele personale. Asta in cazul in care chiar simti ca poti, vrei sau trebuie sa o faci.
In caz contrar, primul lucru care te va contrazice, lovi sau da inapoi va fi ...realitatea.
Iar faptul ca acum simt ca pot si vreau sa urc Annapurna ma va face sa ..go for it. Doar atat.

Numai bine,din himalaya,
Horia Colibasanu