Sunt in Sama Gaund, am coborit din base camp, am reusit sa mananc jumatate de oala de orez, eram disperat de foame, asa e de fiecare data cind revin de la altitudine, organismul isi revine la starea normala. Ploua mocaneste, si toti motaie in asteptarea cinei, sau a elicopterului de maine dimineata. Sper sa ajung pana joi macar la Viena:). Dar sa reiau povestea ascensiunii de unde, aproximativ, a ramas nespusa. Deoarece acum am curent la discretie:)

Ceea ce a inceput cu o incercare de a ajunge mai sus spre tabara 3, la plecarea din bc, va deveni pe parcursul zilei o incercare de a ajunge pe varf.

Pe 28, la 5.30 am plecat spre tabara 1, ajungand intr-un timp destul de bun, 2.15 h, dupa 1/2 h plecand spre c2.
Dupa inca aprox 2 ore,fara un efort insemnat,am ajuns in c2 joasa(6300m), teoretic punctul final al zilei. Dupa inca 1/2 h Inaki hotaraste ca vremea este prea buna pt a sta pe loc si hotaram cu toti sa plecam spre c2 superioara(6800) - sub un serac, adapostit de vint si avalanse, locul unde Denis si Serguey au campat in drumul lor spre vf. dupa inca 3h, ne vedem, de data asta cu ceva efort la 6800. Rucsacul, destul de greu, contine sacul de dormit luat de la 6300, mancarea, primusul, cartusele de gaz si jumatate din cortul aflat la Denis, cort ce il voi imparti cu acesta si Romeo. Denis si Romeo au avut un deal ghid-client care presupunea ca Denis face un program, ce urmarea aclimatizarea lui Romeo si insemna sa doarma cu noi la 6800 si a doua zi sa coboare, in acest scop lasand pioletii la 6300, nefiind necesari pe sectiunea 6300-6800.
La 6800, dupa ce instalam cortul, pregatim mancare si apa, si il intreb pe Inaki care este planul pt a doua zi. Raspunsul, scurt, - incercam sa plecam pe vf, la ora 1.00, daca vremea este buna. Un super summit push, de aproape 1400m, intr-un timp destul de scurt.
Asa ca, gindindu-ma bine, mi-am dat seama ce trebuie sa fac - m-am culcat repede!!
La ora 12.00 trezire instanta. Intelegerea era ca cine se trezeste dupa 11.30 ii va trezi pe ceilalti doi. Strig la Inaki, care se trezeste odata cu Denis si Romeo, normal, aflati cu mine in cort :) Afara - senin. Hotaram sa plecam, eu ma echipez prea repede, ce sa fac, toate erau reci si nu era prea placut sa stai mult cu mina pe ele. Incet, incet, imi iau hamul, bootsi de altitudine (dormisem imbracat, cu downsuit-ul, pt a face economie de timp) si ma trezesc afara. Ceilalti, nici pe departe de a fi gata. Inca 15 min inapoi in cort. Apoi in sfirsit plecam. Era foarte frig, desi altitudinea nu era prea mare. Inaintam destul de rapid pe firn, zapada nu foarte mare sau fete de gheata, in intuneric si frig. Din cand in cand vedem seracuri amenintatoare deasupra noastre, le ocolim si continuam traversarea spre stinga. Primele 20-30 minute imi misc si frec continuu degetele de la maini. Le simt inghetate si imi e teama sa nu degere. Jorge se va intoarce cu semidegeraturi la picioare, Inaki si el le simte reci, e clar, pt 7000m e foarte frig. Inaki traseaza o ruta perfecta, asta vazand la intoarcere. Fac pas dupa pas cu gandul nu la varf ci la primele raze ale soarelui. Trick-ul cu copiii de tigani ce asteapta zgribuliti dimineata, si supravietuiesc, folosit pe K2, nu mai tine. E mult prea frig. In special fata, mainile si picioarele. Usor incep sa simt si corpul. Oare David Neacsu vorbea serios cand ma intreba daca mai e bun echipamentul dupa 3 ani, si nu e tasat puful?? Nu ma mai gandesc la asta. Cu plaja am terminat acum 20 min, mai am o idee cu cuptorul de brutarie si una cu sticlaria. O sa le iau pe rand, apoi numar cat mai e pana rasare soarele. La 4.30 apare prima geana de lumina. Nu incalzeste, dar macar e ceva in plus. Inaki si Jorge dau bataie in fata si eu nu am curaj sa-mi trag maneca sa vad la ce altitudine suntem. Traversam o panta inghetata, destul de expusa. Un pas gresit si alunecarea s-ar opri 3000m mai jos. Ajungem pe platoul de la 7400m. E 5.00 si placebo, sting lanterna si imi pun pe fata ochelarii de ski. Normal, doua operatii, separate, la intervale de timp separate. Dar cine sa scoata mainile din supramanusi de doua ori?? Eu, in nici un caz!!
Parca e ceva mai bine si razele caldute ale soarelui ma mai invioreaza. Dupa inca 100m sunt hotarit, reflexele vegetative inving frigul si stabilesc un record personal de toaleta-7500.
Continui urcarea si trecem inca un platou, deja e caldut, dar nu foarte. Urcam o panta accentuata si in sfirsit se vede varful. Sunt destul de obosit, mai ales dupa push-ul de ieri si observ fara bucurie ca mai e destul de mult. Inca trei platouri si trei pante inclinate binisor. Ca in povestile cu imparatul alb. E doar 7.00 v-as spune ca am continuat urcarea. Dar de fapt am continuat numaratoarea pina la 10. M-am oprit si am luat-o de la capat. Si tot asa, am incercat sa impart in bucatele mici ceva prea mare pentu peterea si vointa mea. Si, incet, am mai avansat cu un platou si s-a facut ora opt. Viteza a fost destul de buna, dar energia e pe sfirsite.
Daca parcurg si al 2-le platou, voi fi foarte aproape de varf. Dar voi putea oare. Simt ca ma prabusesc dupa 4m, si poate Denis avea dreptate, efortul e prea mare si daca m-as intoarce acum, nu as fi epuizat si as putea incerca peste 3-4 zile. Dar daca vremea se schimba si ninge si nici nu va mai fi vre-o zi de varf?? Mai incerc sa merg. Dar daca voi fi asa epuizat si nu ma mai pot intoarce deloc. Deja ma clatin pe picioare si stiu de pe Khantengri, 7-miarul de acum fix 7 ani, ca mersul in genunchi nu e o solutie. Dar ce idee buna, voi face ce am facut atunci, la jumatate de ora de varf: 15 minute pauza, cicolata, apa, parca e mai bine, termin platoul si urc si panta. De ce ma simt mai bine la urcarea accentuata, oare sunt obisnuit cu scarile? Poate. Ultimul platou se dovedeste a fi insa o panta suficient de inclinata la capatul careia, la 100m de panta de 60 grade se inalta varful. E tare aproape, si as face orice sa ajung acolo. Doar ca nu mai pot. Fac un pas si sunt sfarsit. Nu voi ajunge niciodata asa. E doar 9.00 si nu vreau sa ma intorc. Deja nu mai vad bine si nu pot tine ochii deschisi. Stiu ca e periculos, dar poate ma trezeste Inaki la intoarcere. Ma ghemuiesc pe o mica limba de zapada ce creeaza o mica suprafata orizontala si adorm subit, cu ochelarii pe fata, coltarii infipti in zapada si pioletul in mina. Cel mai profund somn incercat vreodata. Si probabil cel mai aproape de lumea cealalta....

Ceva ma trezeste. Cred ca m-a strigat Inaki, de la 70m mai sus. Ma uit la ceas, am dormit cam 20 minute, dar ma simt mult mai bine si incep sa urc din nou. Ce buna ar fi o cafea. Imi dau ochelarii jos, aerul e rece, dar si lumina e prea puternica deja. Sunt mai odihnit, dar altitudinea se simte. Incep cu numaratoarea, pt a putea mentine un ritm constant. Ajung pe panta finala, si o iau fara menajament in piept. Deja respir la amplitudinea si frecventa maxima, adica gafii din greu, dar nu e timp de pierdut. E caldut , imi scot supramanusile, si le pun in pufoaica, la piept, nu mai am timp de fermoare si buzunare. Mai inaintez 10m, apoi ma hotarasc sa deschid si pufoaica. Ceva aluneca. Aici e greu sa tii minte 3 minute ... supramanusile s-au dus. Se opresc insa dupa 20m, la capatul pantei. Nu imi vine sa cred cat de anchilozat la minte sunt. Ma uit imprejur, nu daca e cineva sa mi le fure, sau sa il trimit dupa ele, ci daca vremea ramine asa 1-2 ore. Se pare ca da. Le las acolo si continui urcarea. Deja e mai usor cand varful e asa aproape. Mai sunt 10m si sunt pe platoul final. Il vad pe Jorge, mai in spate e si Inaki. E orizontal, dar abia fac pas dupa pas. Ajung linga Jorge, zic hello si ma las in genunchi. La propriu si figurat. Oare, eu si muntele, tocmai ne-am invins unul pe altul?? Curios asa am finalizat si pe K2, tot in genunchi. Abia acum imi dau seama de ce - e cea mai apropiata pozitie de odihna, de la a sta in picioare. Si pt a sta in fund, trebuie sa te rasucesti, ceea ce, credeti-ma, aici e un mare efort in plus.
Acum stind comod in genunghi si stiind ca timpul preseaza, scot aparatul foto. Jorge imi zice ceva. Nu intelege scrisul de pe aparatul meu. Altitudinea e de vina, nu la el, ci la mine, il tineam invers. Corectez si facem pozele de virf. Inaki rade si imi zice ca sunt ca pe K2, cu pufoaica desfacuta, ca la mare. O inchid cu greu.macar asa se vor vedea mai bine siglele sponsorilor :) E ora 11.30. Se vede Annapurna foarte bine, la 100km dupa gps-ul lui inaki, Daulaghiri, la vre-o 200 si undeva departe spre tibet, ShishaPangma. Priveliste superba altfel, abia astept sa vad pozele sa inteleg si eu ceva. Pozam repede si coboram. E destul de inclinat si incerc sa am grija sa nu alunec. Daca un coltar ar scapa din gheata, ar fi greu sa redresez, la viteza de reactie de la 8000m. Nu ma mir ca sunt obosit, cele 30 ore de ascensiune din bc pina pe varf se pare ca sunt un record de viteza pe Manaslu. Ascensiune fara ajutorul oxigenului suplimenter si a corzilor fixe!

Platou dupa platou, cu pauze la 5 minute. Platourile par sa nu se termine, le parcurg unul dupa altul si in final traversam o creasta si vad tabara 2. Iau pauze tot mai lungi si tot mai dese. Senzatia e ca m-am saturat sa-i spun corpului meu ce sa faca. Sau ca el s-a saturat sa tot asculte si vrea sa fie lasat in pace. Asa ca parcurg fara nici un chef 10-30m, apoi stau in zapada si admir peisajul, fac poze, atipesc chiar si din cind in cind ii mai dau la vale. Asa se scurge dupa-amiaza si abia la 4.30 ajung in tabara la 6800. Vremea e inca ok dar ca si in fiecare dupa-amiaza apar norisori in vai.
In tabara il intilnesc pe Romeo. Imi cere pioletul si il dau, vrea sa incerce a doua zi sa ajunga cit mai sus. Il sfatuiesc sa se intoarca cel tirziu la ora 10.00 de oriunde ar fi. Cu dureri de cap, normale datorita altitudinii, deshidratarii si epuizarii, cobor in aceeasi zi in bc. Pe masura ce cobor,incep sa ma simt mai bine, si la 9 seara ajung in tabara de baza. Primesc de mincare, de baut(ceai si cacao) si ma culc pentru prima oara aici fara sa ma uit spre virf inainte de a intra in cort...

A doua zi, la 10-11 il vedem pe Romeo prin binoclu coborand spre 6800. Aveam sa aflu ca a plecat la 23.00 si a reusit sa ajunga undeva la 7800m. In aceeasi seara si el ajunge in bc. Peter, plecat la 10.00, se va intoarce si el datorita unui acces puternic de tuse, la 7400m. Gia si Sergey B. in aceeasi zi duc un cort la 7400, dar dupa o noapte fara saci de dormit si implicit fara odihna, se hotarasc sa renunte la incercarea de a atinge varful si se intorc in tabara de baza.
Denis si Sergey s. aflati la refacere in Sama Gaun revin in 1 mai si ii lasam in bc hotarati sa deschida o noua ruta pe fata estica. Le uram bafta, lasindu-le mancarea de altitudine si buteliile de gaz ramase in plus. Gia si Sergey B. raman sa astepte un nou interval de vreme buna, iar Peter coboara cu noi(Inaki,Jorge,Romeo si cu mine), dat fiind ca tusea recidivanta nu ii va trece decat dupa 2-3 luni.
Speram ca stelele de pe cerul acestei nopti vor aduce vremea buna miine, si mult mai important, elicopterul lui Valeri. Dupa cum zice Inaki-"when you see Valeri's bold head, you know yo're out of shit.":)
Asa ca daca maine la prima ora cititi aceste randuri, inseamna ca am reusit sa pun totul pe memorystick, elicopterul a ajuns, ne-a dus in Kathmandu si de la primul internet, am reusit sa fiu din nou online.

toate cele bune, din nepal, dar nu pt mult timp,
Horia.